Tacere de toamna

        Si inca o data ma las cufundata in ruginiu,tacere de toamna,gust  de tacere,viata fara gust...ma trezesc culcata langa bratul tau si iti implor o clipa,inca odata imi esti Dumnezeu,esti tu si eu.Daca as putea, mi-as vinde sufletul pentru un minut limpede din tine,chiar daca atunci cand voi deveni goala,fara suflet sau memorie va trebui sa ma murdaresc si eu de credinta absurda a celor din jurul meu,pentru care sunt o mare minciuna.

         In tot maratonul timpului graba mea este prea deprimanta ca sa poata fi sustinuta de nimic,am nevoie de tine ca sa ma iubesti in doua cuvinte,sa ma sarunti in trei randuri.Unde ma pot ascunde de ziua de maine?Mana ta si o privire de dincolo de cer inca ma mangaie,doare tot ce aveam,plang pentru ce am avut.Am invatat ca viata se defineste doar prin iubire,prin iubirea nascuta de prezenta ta.Fra tine am inceput sa fac lucruri fara prea multe intelesuri,lucruri banale,in curand am sa ajung si eu ca ei,normala si incapabila sa ating vreodata apogeul unei lumi speciale.

           Iarta-ma ca te-am rapit din odaia fiintei tale,caci desi stramta,pavata de culori contrastante,este calda si este a ta,insa am nevoie de trecut ca sa raman cum am fost,iar tu esti singurul talisman pe care l-am primit vreodata,tu ai puteri magice,tu ma poti transforma oricum,oricand,oriunde...M-am obisnuit sa te caut duminica in parcul solitar,pentru ca acolo s-au ingramadit toate concluziile amintirilor noastre,de fapt te astept,cautarea inseamna razboi iar eu nu stiu sa lupt.Ma las uitata deseori la fereastra si caut chipul tau printre trecatorii de pe strada.Ma plimb apoi prin tot orasul iar gandurile imi zboara ca niste fluturi albi.Uneori intepenesc pe o banca de pe malul batranului fluviu si indraznesc sa eliberez tristeti pentru fiecare bucurie pe care o gasesc in fiecare nufar galben ce pluteste ca o barca a vietii pe undele intunecate ale Dunarii.

           Si totusi...daca nu ar exista treptele fericirii,ar fi o imensa plictiseala,dar am fi scutiti de lacrimi.Mi-e dor de soapta ta,de surasul tau,tu esti unic in simplitatea ta complicata,esti poezie si muzica divina.De cele mai multe ori imi dovedesti cat de inutila sunt in lumea ta,intelege odata,ca Eu cu IUBIRE ma HRANESC,iar  tristetea mea nu va aduce cu sine decat o chitara fara cantec,umbre intunecate,buze de gheata.In mod firesc evadam printre lumi reci,ostile si nu ne feream sa zambim prea des...restul decurgea normal...cuvinte simple,priviri inocente...Am invatat sa port masti:azi sunt alba,maine albastra,ieri am fost verde.Ai avut dreptate:e dureros,noaptea cand imi dau jos falsul zambet si ajung sa ma privesc din oglinda catre mine,incep sa simt timpul cum mi se scurge prin vene,clipele imi raman in gat,iar umbra ta ma necajeste cumplit scaldandu-se in lacrimile mele,ca apoi la sfarsit,sa-si muste degetele de placere.

            M-am obisnuit sa ma descompun intr-un mare nimic,intr-o mare minciuna.Desi stiu ca suna dureros,ADEVARUL este ca nu cunosc prea multe despre tine:esti ,in general,o prezenta fara detalii,iar in special un mare si ingenuu TU.Iarta-ma ca te-am cunoscut fara memorie sau ratiune,asa doar sa te pastrez aici,oricat de acolo ai fi.Nu omit insa gramezile de cuvinte albastre ori geloziile absurde ce ni le-am ascuns reciproc,pe care nu le-am uitat,si acum le numesc distante.Ele au ajuns argumente perfecte pentru un nou conflict in lumile noatre;ele au declansat lupta pentru NOI,razboiul in care poti sa alegi TRECUTUL sau PREZENTUL,VIITORUL ramane un mit.Indiferent de ironiile de pana acum,aau ramas vii privirile care inca mai au puterea sa strige:,,Te iubesc";ne-au inghetat in poze amintirile si inca mai simtim valurile mangaindu-ne gleznele si razele lunii imbracandu-ne in argint vechi.TOT CE A FOST NU AR PUTEA FI STERS,DAR NICI RETRAIT.

             Ai ajuns sa fii inger pastrat undeva,acolo,departe de toti ceilalti,desi uneori iti intinzi aripile catre pamanteni.Inca n-am reusit sa-ti explic cat de mult ma bucura,cat de mult m aocrotesc aripile tale,falfaitul lor delicat pe care il aud si il simt in noptile albe,cand luna coboara pe malul Dunarii in chip de Chiralina,frumoasa fiica a Brailei,care vine sa caute iubirea risipita printre florile albastre,salciile de arama si barcile negre ale pescarilor.In tacerea adanca a noptii de smoala de aud soapte dulci:

             -Vino,vino,draga mea,sa gasim impreuna margaritarul iubirii!

              Ma trezesc din visul dulce,sunt singura pe banca,doar o raza de argint se joaca in parul meu.Vantul galben al toamnei poarta pe aripile sale o frunza ruginie ce se opreste o clipa si-mi zambeste.Stoluri de ganduri roiesc ca fluturi albi prin mintea mea.Toamna aceasta a fost diferit mai lunga si mai trista,mai neinteleasa si rece, in care tu ai fost vantul,iar eu frunza,tu muzica,eu culoarea...

               Desi am acceptat mult prea usor ca viata este viteza,inca mai sangerez de dorul tau ,desi stiu ca toate cuvintele mele se vor pierde printre zecile de pana acum,va exista mereu o frunza ruginie,pe care sa se scrie concluzia a tot ce a fost:,,pentru cei mai multi eram doi buni prieteni care nu-si gaseau locul pe lumea asta si numai cativa credeau ca stiu adevarul despre noi,dar noi eram singurii care cunosteam adevarul:ca habar n-aveam de fapt ce ni se intamplase...doar ca era ceva destul de frumos si greu de definit.''

               Si inca o data ma las cufundata in ruginiu,tacere de toamna,gust de tacere,stoluri de ganduri,ploaie de doruri.