Daca pleci maine...

           In urma ta a ramas doar ploaia,poate acolo se afla inima mea sau doar traiesc cu speranta asta.Pasii mei,intreaga mea fiinta alearga in penumbra noptii,se scalda in baltoace mari de apa,hainele ii sunt ude,lipite de corpul ei subtire,lipsit de vlaga,a uitat cine e,ce isi doreste acum,dar e libera si mai presus de toate e fericita!
           Ploaia a reusit sa ii acopere lacrimile,a sbulberat intr-o clipa chipul lui perfect,s-a asternut incet peste ochii lui calzi,albastri,ce reuseau sa o linisteasca in serile reci ale lunii decembrie;amintirile petrecute impreuna au fost clipele de pe scena unui vis realizat in intregime de imaginatia ei desavarsita,fiinta iubita neintelegandu-i pe deplin inima si sentimentele,poate din cauza timpului scurt pe care l-au petrecut: ,,ca prieteni''.
            Cerul canta acum durerea singuratatii ei eterne exprimandu-si tristetea prin lacrimi ce cad peste intregul trup alb,scaldat intr-o posibila speranta:''Numai in ploaie ma mai simt cu adevarat,Acasa!''La 4 dimineata,dupa ce a hotarat sa plece fara nici macar sa lase un bilet, in urma sa, fiintei pe care a iubit-o o perioada de timp,nu ramasese in spatele usilor si ferestrelor inchise,decat sufletul adormit a unei tinere incarcate de iubire,de o forta cuprinsa in proprile ganduri,care luase o hotarare fulgeratoare,potrivita intregului cadru:,,puterea si vointa de a fi uitat!''

             Varsase lacrimi in zadar si obosise,incat tot ce-si dorea era efectul rapid al pastilelor de somn pe care le inghitise.
Gandurile ii erau ascultate de o Fiinta Suprema astfel incat EA se agata cu inversunare de ultimele fire de somn,ca sa nu fie nevoita sa infrunte realitatea unei noi dimineti incarcate de presimtiri sumbre,inceputul unei noi zile in care urma schimbarea:Crearea unei noi personalitati ,contradictorie celei din trecut! 
              Azi am hotatrat!Voi face curat in sufletul meu,voi arunca pe fereastra toate pozele si amintirile care s-au nascut in trecutul meu alaturi de tine!Sunt hotarata sa traiesc fiecare clipa,ca si cum ar fi ultima fara prezenta constanta a ,,fantomei'' chipului tau langa mine.Imi va fi bine asa!Voi continua sa alerg dupa idealuri marete,le voi indeplini,imi voi construi un viitor aproape,,perfect''(pentru ca nimeni sau nimic in lumea aceasta nu e asa),iar TU nu vei avea decat sa tipi,sa suferi ,sa urli,sa zbieri pentru a te putea intoarce la o lume in care sa fii doar tu mai fericit!
               Inainte sa te intorci in camera asta invadata de carti,de mine de creion si foi ,,patate''de gandurile mele,aminteste-ti ca ai gresit si nu vei avea permisul de intrare in universul cladit de mine decat dupa ce voi vedea pe buzele tale sangerii :dulcea iertare.
P.S.      Intoarce-te pentru ultima data si ia-ti lucrurile care iti apartin:cd-urile,servieta neagra de piele,cana de cafea cu lapte,dar mai presus de toate cuvintele-aruncate.
            Ia-ti si poza de pe masa,pasii tai pierduti prin casa.
            Ciudat ca nu imi pasa,daca pleci maine...

Inghet timpul pentru o schimbare

          Timp fara ceas,minute ce alearga cu nesimtire,secunde puternice si intepenite,care sunt invaluite de o ameteala densa dar totusi precisa.Controverse complicate,ganduri neimblanzite tipand ascutit tristetea profunda a inimii mele si cantand la unison,o adevarata nebunie.
          Deja totul a luat-o razna.Realul se preschimba in ireal,ciudatul se preface in obisnuita monotonie acuta,iar focul ce ardea in interiorul creierului ajunge la floarea plapanda cu petale sangerii,pictate ca intr-un peisaj perfect in apusul soarelui,pe malul marii.O melancolie profunda se naste in interiorul meu,gandurile se pierd insufletite pe foaia alba,patata de cateva lacrimi grele de cuvintele care le definesc perfect,intreaga mea fiinta viseaza departe de lumea plina de ,,impuritati'' pe care cu totii suntem nevoiti sa o acceptam in mare parte.
           In fine:    
                     ,,Sunt tot ce-as fi vrut sa fiu
                      Am aflat tot  ce-am vrut sa stiu                                                                                             
                      Am lumea toata dar ceva imi lipseste.''  
                                                                                                                                                   
           Totusi ultimul lucru care mi-l doresc e schimbare.Simt ca pot controla totul,dar de fapt nu pot controla nimic!Emotii puternice imi invaluie sufletul in boarea usoara si calda care ma rasfata in dimineata tarzie a lunii decembrie.Simt cum totul se prabuseste in jurul meu.Trag incet si fara speranta draperia pentru a privi spectacolul fulgilor de nea ce se lasa admirati de imensitatea si melancolia ochilor mei albastri tacuti.
            Si ninge,ninge atat de incet,incat simt pe buze dulceata iubirii acelea tarzii,ascunsa undeva departe,poate prea departe,si de aceea nu o voi gasi prea curand.

            Iarna...este cand totul devine atat de trist si nesemnificativ incat lacrimile indurerate si sentimentele contradictorii racesc pana ingheata.Mi-am dat seama ca exista doua lucruri care ma impiedica sa-mi realizez visele:
- Gandul ca ele sunt imposibile 
- Ideea de a le vedea transformandu-se in ceva posibil,printr-o transformare brusca a rotii norocului,atunci cand ma astept mai putin.Schimbarea nu se instaleaza in gandirea si credinta fiintei umane pentru ca in acest moment apare spaima de un drum caruia nu-i cunosti ,,destinatia'',de o viata cu provocari necunoscute,de posibilitatea ca lucrurile cu care suntem obisnuiti sa dispara pentru totdeauna. 
              ,,Oamenii vor sa schimbe totul,dar in acelasi timp ar dori ca totul sa ramana la fel.''
Imi doresc schimbare,insa nu-mi voi putea indeplini aceasta doarinta fiindca nu mi-am adunat din colturile sufletului si a mintii mele puterea si vointa de a adopta aceasta decizie.




P.S. SCHIMBARE-dorinta inaltatoare ce desavarseste personalitatea fiintei umane.


                            ,,Cu cat exista mai multa schimbare,cu atat viata este mai abundenta.O viata abundenta aduce cu sine extraordinare schimbari clipa de clipa.''
                                    (Articol realizat pe parcursul lecturii:,,Diavolul si Domnisoara Prym''
                                                                                                        P.Coelho)
                                                                                                                  

Colectie de sentimente

            Fum de tigara...Se imprastie incet,imi atinge parul despicat,apoi buzele uscate,apoi ochii umezi,imi mangaie fata,imi provoaca o relaxare vitala pe care nu am mai simtit-o demult.Am ochii rosii de acest fum teribil care constituie ,,supradoza de viata'' si gura uscata de urma pierduta mult prea devreme a efectului provocat de alcool.

             Se scurge pe sub piele,imi gadila venele,aluneca pe gat un dor nebun,a carui inima bate mai tare ca ieri,mai repede ca astazi,mai incet decat maine,dar care imi creeaza o senzatie de ameteala profunda ce se rasfrange peste intregul meu corp.Simt cum lucrurile din camera:mobila,carti,veioza ce a amutit pe tablia noptierei se apropie de fata mea,incerc sa le indepartez,dar ma simt strivita sub o gramada de lucruri inutile care sunt materializate,dar baza pe care se fondeaza constituie SENTIMENTE!Am adunat in intreaga mea calatorie,prin aceasta viata o colectie de sentimente pe care acum le gasesc inutile.Am pastrat doar strictul necesar pentru supravietuire.Multe insa le-am inlaturat din preajma fiintei mele:Ura,Frica,Tristete,Suferinta,Razbunare,Pesimism,Disperare,Plictiseala,
Vinovatie nu le mai cunosc sensul.Stiu insa ca in trecut au facut parte din mine insa acum mi-am impus sa le ascund sau sa le arunc pe fereastra.Un ultim mesaj pentru persoanele care imi vor intalni sentimentele,se vor impiedica de ele,sentimente pe care eu am ales sa le fac uitate:,,Ce semeni,aia culegi!Si nu inteleg cum de anumite persoane se poarta urat,dar asteapta respect si iubire.Cu care drept?Cu care curaj sa ranesti si sa astepti iertare?Ai gresit?Invata sa imi arati ca iti pare rau,fiindca aceste simboluri numite cuvinte zbor,se pierd...iar eu raman cu mainile goale.''
                 Imi voi ascunde aceste sentimente nocive,intr-o cutie pe care o voi incuia cu un lacat.
Voi lasa acest cufar innegrit de suferinta vremurilor trecute,ingreunat de amintiri dureroase,pe care am ales sa il acopar cu sentimente vesele,sa se sufoce sub fumul prafului,fara cea mai mica teama in acea celula pentru TOTDEAUNA.

               

Liniste,va rog!

           Este intuneric.Ma simt pierduta in imensitatea definitorie a camerei mele,ratacind in labirintul necunoscut in care sunt constransa de o putere fantastica care nu doreste sa ma elibereze in linistea si banalitatea,,zilelor mele''.Ratiunea se zbate intr-o nota de luciditate,clara,simetrica,regasindu-se in amintirile perfecte ale trecutului.
             Privesc nedumerita forma picaturilor de ploaie ce ,,alearga'' grabite,ametite de frigul de afara .Se adapostesc timide pe fereastra camerei mele,acoperita de cenusa fina-neagra, suferinta a sufletului inchis in capsula singuratatii.;se lasa privite doar de ochii mei calzi si linistiti in noaptea adanca de noiembrie.
              Memoria mea isi aminteste sa asculte fiecare picatura de ploaie,sa o priveasca;aceasta sopteste secrete degeaba,innebunite cautand pe cineva sa le auda povestea lor inainte ca ele sa ,,strapunga'' cu hotararea lor pamantul...
               Aminteste-ti sa asculti ploaia...

            Este pre multa tristete in camera asta stramta,pavata de culori contrastante-luminata foarte slab,doar de lumina lunii.De aceea pasesc in intunericul moale si fara vise de afara ,imi infig pasii apasati in asfaltul rece,ud,monoton,tacut.Abreviez visele,comprim trecutul si continui sa-mi plimb trupul trecator prin aer.
               Din cand in cand arunc un zambet si-mi las fiinta prabusita-n mal,apoi continui sa inaintez.Ma uit inapoi cu dezgust si caut debusolata sa ma agat de o ultima frantura ce m-ar putea tine treaza de aceasta epava,de acest oras.Intreaga mea vointa s-a risipit in timp si nu mai are puterea sa-mi pulseze in vene adrenalina necesara unui ultim tipat,regret de durere pentru pierderea a tot ceea ce am avut.Nu ma simt nici rau,nici bine,incerc sa-mi abtin ,,excesul de sentimente''care l-am folosit demult pentru a-mi ascunde neputinta.
                 Neputinta de a rosti cuvinte simple,care ascundeau sentimente profunde.Au existat cuvinte nerostite care le-am ingropat pentru totdeauna in cripta amintirilor trecute si din cauza carora nu mai vreau sa sufar.Ceasul arata 9:14,iar ochii mei negri obositi si incercanati refuza sa se linisteasca si se razbuna pe mine pentru tot ce imi e dat sa vad...sa simt,sa ating...
Simturile imi sunt amortite,precum o sezatie de anestezie totala.Nu sunt fericita,dar ma bucur ca nu sufar.Este palcut,este comod,este dureros.Ratiunea mea dobandeste o clipa de luciditate:Amintirile o ajuta sa decida corect.Nu v-a mai suferi;a decis asta.Lasa fericirea sa gaseasca drumul catre fiinta ei.EA nu va mai fi trista,nu incepand de astazi!
                   Iubesc si sufar,zambesc si plang,sper si-mi pierd speranta,doresc si lupt...toate acestea fac parte din mine ...toate ma definesc,ma maturizeaza,si-mi dau puterea sa merg mai departe.

                  Ma intorc,indreptandu-ma catre camera mea.Simt ca am nevoie de singuratate,si un somn chinuit. LINISTE,VA ROG!

Amintiri...

             In linistea adanca a noptii acestea pirdute oricum printre lacrimi,la o ora la care lumina stinsa si calda a lunii dainuie doar peste intregul meu trup...In suflet nu mai simt decat o raceala si un gol imens si poate prea multe regrete.Sunt doar observatorul rece,tacut,distant din spatele unor ochi tristi,care continua sa sufere.
Sunt ultimul actor care a parasit scena,dupa incheierea spectacolului si a ramas in spatele cortinei pentru a-si identifica greselile ,,comise'' in fata publicului.E singurul actor,intr-o sala imensa,pustie,ramas in umbra,pierdut printre amintiri....
               De ce imi simt inima batand,cand,de fapt ea sta pe loc si tot ceea ce se intampla in jurul meu ma afecteaza,cand,nu sunt decat nisip in vant ce este purtat de destin fara ca eu sa cunosc directia!Tot ce traiesc:bucurie,tristete ma marcheaza teribil,cu o amprenta adanca,ce se cicatrizeaza in timp fara sa pot interveni... nici macar cu o soapta sau cu un suras.
               Intrebari retorice imi invadeaza in fiecare minut ratiunea,ma simt atat de imobilizata pentru ca nu am cui sa cer raspunsuri!Cine sa ma inteleaga vreodata,cui sa cer ajutor,cand nici eu nu ma pot cunoaste si nici nu-mi pot controla propriile simtiri?
               Cine va putea fi tolerant cu o astfel de persoana,care dintotdeauna a ales ,,singuratatea'',cel mai bun prieten al sau care nu a facut decat sa o ingroape si mai mult in propria-I neputinta.Indiferenta,poate ca acest cuvant ma defineste acum,dupa toate acestea...dar numai eu stiu ce sunt...si in spatele oricarei fiinte umane care incearca sa para puternica se afla introvertire,slabiciune,dar mai presus de toate un TRECUT...Un trecut invadat de amintiri,de trairi,de emotii,de dorinta,de vise de asteptari.Orice trecut este invaluit de ,,boarea uitarii'',fiind realizat doar din clipe speciale.
               Amintiri,imagini vagi,vorbe rostite in vant,regrete,emotii si sentimente interpretabile,uitare iminenta,ca in final sa fie rostit doar:Viata e frumoasa,trebuie doar sa stii sa traiesti!
              Totul a devenit prea trist pentru ca am ramas inca vie,dar istovita de puterea vietii reale.Sunt inca ,,ingropata''in cimitirul amintirilor trecute,victima propriilor mele trairi si emotii care demult m-au facut sa zambesc,sa fiu fericita,acum au reusit sa ma determine sa vars lacrimi pentru bucuriile anilor,,de demult''.

               Tu,lacrima stoarsa din amar,ai zacut atat de mult in abisuri de suflet!Te-ai desprins din tristetea inimii mele si te-ai nascut in lumina ochilor.Inainte sa devii ,,fiinta'' ai reusit sa-mi devii ca a doua inima pentru ca pulsai nebuneste teroarea singuratatii mele.Imi strigai prin vene durerea,vroiai sa te eliberezi,sa am vindeci de singuratate,de uitare,de melancolie.
               Tu,lacrima stoarsa din amar,te prelingi usor pe obrazul meu alb,rece,ce cunoaste durerea noptii de smoala,atunci cand trebuia sa soarba din ,,dulceata somnului''.Cobori incet,hotarata sa nu ,,imbraci'' nicio culoare,in picatura ta,nedefinita,desi in alcatuirea formei tale porti negrul suferintelor.
                Tu,lacrima stoarsa din ocean,diamant al sufletului,farama a propriului meu destin,te eliberez din cripta amintirilor trecute,pentru a ma vindeca de singuratate,melancolie si uitare...

Simt o ura profunda care imi innobileaza sufletul de tinichea...

                Si tipa...plange,se cufunda in durerea fiecarei zile.O zi banala,lipsita de importanta de joi...E atat de trista.Vrea sa tipe,sa-si exteriorizeze sentimentele,dar nu poate,suferinta asta reuseste sa se agate de sufletul ei...de tinichea.
                 Nu e perfecta,stie asta.E o absurditate sa se considere perfecta,pentru ca stie ca se minte.Pana azi,iubea si zambea oricui,capta energia razelor de soare si a zilelor vesele si le raspandea pretutindeni.Astazi,nu mai poate,nu mai vrea.E hotarata,isi doareste atat de mult ca amintirile sa-i poata fi sterse,sa redevina o noua persoana,sa-si uite trecutul si implicit lucrurile frumoase.E sufocata de nesiguranta,incertitudine.
                 O clipa de liniste si se cufunda in melancolia si dramatismul EI caracteristic.Simte licoarea asta ciudata cum ii atinge trupul.E ceva magic,neobisnuit.E curioasa...atinge...e o lacrima.O picatura fina se scurge alene pe obrazul alb,rece,patat de pistrui...Se incapataneaza si nu o indeparteaza!Lasa lacrima sa-i pateze foaia alba,nevinovata.NU SIMTE NIMIC!Incearca sa uite...sa-si indeparteze din memorie si ratiune imaginea lui perfecta.Se contrazice singura.Nimeni nu e perfect!Revine cu fermitate la hotararea ei.

                 Nu mai poate continua si nu mai permite ca tristetea asta sa se adanceasca si mai mult peste sufletul ei de tinichea.E obosita.Are nevoie de un calmant,dar e sigura ca mintea ii joaca feste...e agitata,nehotarata;se simte pierduta alaturi de cei patru pereti.Un sunet ingrozitor ii strabate fulgerator gandurile.Are senzatia ca in inima ei se petrece SCHIMBAREA.O stare generala de rau o cuprinde.Percepe totul:imagini,persoane,obiecte,dar ii este TEAMA de tot.E singura,incepe sa tipe...prea multe amintiri au inceput sa o chinuie,sa o sufoce.
                 Criza aia neinsemnata se remediaza.SPERANTA revine,si odata cu ea si dorinta de viata,pofta zilei de maine.Dar incepe sa urasca.Uraste tot ce inainte IUBEA.Nu intelege!Cum e posibil?
Poate,e o etapa a Transformarii sau un simptom al depresiei.Se simte pierduta,singura,intr-un loc atat de stramt,dar isi aduna vointa si rosteste:,,Totul va fi bine,sper."
                 Disperata,cuprinsa de un sentiment de vinovatie decide sa-si faca ordine in viata,in ganduri,in idei...
Se cufunda iarasi in licoarea aceea necunoscuta de sufletul ei pe care o accepta si care-si prezinta imediat efectul.Ura pentru tot ce inainte iubea,implicit o ura profunda ii innobileaza sufletul de tinichea...

Cautarea...speranta eterna

             Totul incepe mereu cu o simpla plimbare,o recreere obisnuita printre blocurile de frig si amortirea sinistra ale fiintei umane.

             O culoare pala domnea peisajul inaltat pana la Cer.Singura,insotita doar de grijile sfasietoare,dar si coplesitoarele regrete pe care mi le creez zilnic.Nu mi le pot explica.Fac parte din mine,dar nu le inteleg.Hm...ciudat,nu?

              Sa te cuprinda unda neinduratoare a regretului,a amintirii si sa nu stii de ce si-a facut loc in sufletul tau prea plin de trairi contradictorii!Ma mint in fiecare clipa,ca totul e bine,ca am puterea sa remediez orice lucru sau fapta pe care am tratat-o cu indiferenta sau emotie...Simt ca e un blestem!Nu ma pot intoarce in trecut si nu pot schimba detaliile esentiale care m-au ,,ajutat'' sa devin nesemnificativa.Sunt nesemnificativa in lumea asta plina de minciuna si ura pentru ca am stiut intotdeauna sa ,,imi incarc sufletul si constiinta''cu tristetea eterna care nu detine ,,radacini'',si care ma sufoca.

               In fine,este 15:20.Alene,trec printre mii si mii de frangmente de viata,depasesc sute de personalitati comune,privesc cele mai felurite pietre(banale pentru unii,semnificative pentru mine)-e eternul meu drum,aproape,tocit Liceu-Acasa...Doamne,un sange haotic,cald imi vajie capul,simt neputinta cum mi se scurge prin vene lent,timp suficient pentru a-si face ,,efectul''.

              Trebuie neaparat sa ma detasez de lumea asta ciudata,sa scap in vreun fel,sa uit de indiferenta de ieri si de azi,sa ingrop suferinta.Nu vreau sa ajung acum Acasa,acolo in inima credintei,a haului mut,in camera mea stramta si intunecoasa,dar aici in camera asta se afla cea mai pura dintre lumi,raza sperantei si a gandului tacut,locul acesta mic si ingust detine PERFECTIUNEA.Este locul unde incerc sa ma desprind ,,de realitate'',sa inchid ochii pentru un moment si sa visez...

                Insa,acum simt ca am nevoie de cu totul altceva,imi doresc sa cunosc universuri,lumi,carari,sa fiu invaluita de ,,boarea uitarii'',sa-ngan un cuvant al iubirii,al vietii,al meu.Eu caut doar chemarea vietii,a sufletului meu...si fug.Ce caut e spirit,poveste sau val.Eu nu cunosc decat legi si minciuni si locuri reale din ciment,sticla sau scrum.Locuri reci si inguste,din beton si fier,locuri smulse din iad-,,firmituri de oras''.Pana cand voi gasi locul desavarsit,coltul acela desprins de lume va trebui sa las sa se asterne peste mine,,cenusa umana a orasului asta ingrozit de tristete''.

                 Intr-un tarziu,ajung ACASA.Ma asez ,,imbratisata''de suferinta in fotoliul gandurilor nesfarsite.Incerc sa-mi ,,supun'' ratiunea la un moment de luciditate,pentru a-mi clarifica amintirile.

                 Ea era in singuratatea aceea adanca,in intunericul abstract din camera ei.Are pe buze zambetul ei copilaros si ciudat,fiind cea mai frumoasa,singura lumina intre toate luminile stinse.

                

                

Asa e jocul,incepe cu moarte...

             O liniste adanca domnea peste intreg orasul.Luna se ridica in singuratatea cerurilor,palita,alaturi de stele...risipind spre vai,spre codri,spre ape un fel de ceata de lumina,care acoperea orizontul.
             Era o liniste desavarsita.EA era singura care se plimba pe strada ingusta,inhaland aerul rece de Octombrie.In fiecare seara strabate cateva alei pentru a-si inlatura gandul chinuitor care si-l ,,impregnase'' acum cateva zile in minte:,,Viata mea e un joc,care a inceput cu moarte.''Abstractul o caracteriza...asa era si gandul acesta.Ceva nebunesc,infricosator pe care reusea sa-l indeparteze doar cu aerul asta rece si aspru de Octombrie.Isi doreste acum o ploaie ca din ciur,viseaza micile picaturi care-i strabat trupul.Fata ei radiaza de bucurie,pentru ca se ,,hraneste'' cu racoare.A obosit sa priveasca in jur.In fiecare zi strabate strazile pentru a ajunge la serviciu...insa totul e in zadar.Trece intotdeauna pe langa aceleasi constructii dure,inexpresive,reci din beton care o imortalizeaza...ii arunca sageti otravitoare .Sufera,le accepta,se ,,drogheaza'' cu durere...in fiecare zi face asta,in fiecare zi cand infrunta realitatea dura.Insa este ,,stoarsa'' de puteri,a obosit.9 OCTOMBRIE.Isi simte sfarsitul din ce in ce mai aproape.asteapta inevitabilul moment.
              Sangele ii acelereaza in vene cu o putere fantastica.Se opreste pe o banca indepartata...calca iarba.Incepe sa planga,durerea o cuprinde,efectul acelor sageti il simte,inhaleaza tristete,nebunie.Insa,dupa cateva lacrimi varsate,adopta o postura ferma,isi sterge obrajii patati de lacrimi si se hotaraste sa mearga acasa.
              In noaptea adanca ajunge in fata casei.Deschide usa...o curatenie si o ordine impecabila ingheta totul,iar atmosfera era incarcata de un miros partunzator de ulei de trandafir.Nimic nu o linisteste...nici macar ceaiul din care soarbe cateva picaturi..nimic nu o poate relaxa.Inchide usa.Se aseaza pe canapea.Crede ca ,,efectul nicotinei'' va reusi sa o bina-dispuna.In zadar...
Isi aprinde o tigara si o fumeaza rapid,e tulburata,se simte un pic ametita,dar continua sa fumeze.
              Este la parter,in holul central.Incepe sa planga,simte nevoia sa-si descarce nemultumirile,sa se exteriorizeze,insa toate acestea cui sa le spuna?Este singura.Isi cauta umbra din priviri,dar nu mai e nimeni,doar o tabla de sah rasturnata si un ac de pendula infipt precum un pumnal,care oscileaza constant.Cui sa spuna tot ce o doare?In ochii cui sa priveasca?Umbra nu avea niciun chip,umbla bezmetica prin casa aceea imensa,cu ferestre si incaperi inalte,cu usi largi,cu pereti tapetati cu hartie dungata,iar de tavan atarnau candelabre de argint vechi.EA nu era decat o umbra transparenta,fara identitate,un ceva pierdut acum mult timp,ceva insignifiant.
Era propria ei UMBRA.Din mansarda se aud sunete,note muzicale morbide,care i se rasfrangeau in vene.
               ,,Regretabila Tu.E cu neputinta sa fii altfel,pentru ca tu nu-ti amintesti nimic,nici macar de mine,singurul lucru care te-a facut demult sa zambesti,acum iti repugna.''
Din ochi ii curg necontenit siroaie de lacrimi,si in curand era asezata pe podea plangand in hohote,deplangand atatia ani de care nu-si aminteste nimic,care nu au insemnat nimic pentru EA decat o ,,droaie'' de ore,minute,secunde,in compania unor persoane intotdeauna susceptibile,intr-un final DE UNA SINGURA.
               Si-a adunat vointa si urca spre mansarda,acolo unde intalneste pianul alb,plin de praf care ,,zace'' inert pe podea.A uitat pana si el sa functioneze de atata vreme de cand nimeni nu i-a mai atins clapele.Privirea ii este atintita pe fereastra.I se proiecteaza in minte acelasi gand:,,Viata mea e un joc,care a inceput cu moarte.''
              Nu poate sa se gandeasca la ideea de a fi uitata.ACCEPTA MOARTEA doar cu conditia sa nu fie uitata.Uitarea o ucide.
              S-A SINUCIS.S-a aplecat peste fereastra si a cazut.Vid.Afara e din nou viata,iar aici o lume de alb in care va trai pentru ETERNITATE.

                                                         ,,Asa e jocul,incepe cu moarte..."

Tacere de toamna

        Si inca o data ma las cufundata in ruginiu,tacere de toamna,gust  de tacere,viata fara gust...ma trezesc culcata langa bratul tau si iti implor o clipa,inca odata imi esti Dumnezeu,esti tu si eu.Daca as putea, mi-as vinde sufletul pentru un minut limpede din tine,chiar daca atunci cand voi deveni goala,fara suflet sau memorie va trebui sa ma murdaresc si eu de credinta absurda a celor din jurul meu,pentru care sunt o mare minciuna.

         In tot maratonul timpului graba mea este prea deprimanta ca sa poata fi sustinuta de nimic,am nevoie de tine ca sa ma iubesti in doua cuvinte,sa ma sarunti in trei randuri.Unde ma pot ascunde de ziua de maine?Mana ta si o privire de dincolo de cer inca ma mangaie,doare tot ce aveam,plang pentru ce am avut.Am invatat ca viata se defineste doar prin iubire,prin iubirea nascuta de prezenta ta.Fra tine am inceput sa fac lucruri fara prea multe intelesuri,lucruri banale,in curand am sa ajung si eu ca ei,normala si incapabila sa ating vreodata apogeul unei lumi speciale.

           Iarta-ma ca te-am rapit din odaia fiintei tale,caci desi stramta,pavata de culori contrastante,este calda si este a ta,insa am nevoie de trecut ca sa raman cum am fost,iar tu esti singurul talisman pe care l-am primit vreodata,tu ai puteri magice,tu ma poti transforma oricum,oricand,oriunde...M-am obisnuit sa te caut duminica in parcul solitar,pentru ca acolo s-au ingramadit toate concluziile amintirilor noastre,de fapt te astept,cautarea inseamna razboi iar eu nu stiu sa lupt.Ma las uitata deseori la fereastra si caut chipul tau printre trecatorii de pe strada.Ma plimb apoi prin tot orasul iar gandurile imi zboara ca niste fluturi albi.Uneori intepenesc pe o banca de pe malul batranului fluviu si indraznesc sa eliberez tristeti pentru fiecare bucurie pe care o gasesc in fiecare nufar galben ce pluteste ca o barca a vietii pe undele intunecate ale Dunarii.

           Si totusi...daca nu ar exista treptele fericirii,ar fi o imensa plictiseala,dar am fi scutiti de lacrimi.Mi-e dor de soapta ta,de surasul tau,tu esti unic in simplitatea ta complicata,esti poezie si muzica divina.De cele mai multe ori imi dovedesti cat de inutila sunt in lumea ta,intelege odata,ca Eu cu IUBIRE ma HRANESC,iar  tristetea mea nu va aduce cu sine decat o chitara fara cantec,umbre intunecate,buze de gheata.In mod firesc evadam printre lumi reci,ostile si nu ne feream sa zambim prea des...restul decurgea normal...cuvinte simple,priviri inocente...Am invatat sa port masti:azi sunt alba,maine albastra,ieri am fost verde.Ai avut dreptate:e dureros,noaptea cand imi dau jos falsul zambet si ajung sa ma privesc din oglinda catre mine,incep sa simt timpul cum mi se scurge prin vene,clipele imi raman in gat,iar umbra ta ma necajeste cumplit scaldandu-se in lacrimile mele,ca apoi la sfarsit,sa-si muste degetele de placere.

            M-am obisnuit sa ma descompun intr-un mare nimic,intr-o mare minciuna.Desi stiu ca suna dureros,ADEVARUL este ca nu cunosc prea multe despre tine:esti ,in general,o prezenta fara detalii,iar in special un mare si ingenuu TU.Iarta-ma ca te-am cunoscut fara memorie sau ratiune,asa doar sa te pastrez aici,oricat de acolo ai fi.Nu omit insa gramezile de cuvinte albastre ori geloziile absurde ce ni le-am ascuns reciproc,pe care nu le-am uitat,si acum le numesc distante.Ele au ajuns argumente perfecte pentru un nou conflict in lumile noatre;ele au declansat lupta pentru NOI,razboiul in care poti sa alegi TRECUTUL sau PREZENTUL,VIITORUL ramane un mit.Indiferent de ironiile de pana acum,aau ramas vii privirile care inca mai au puterea sa strige:,,Te iubesc";ne-au inghetat in poze amintirile si inca mai simtim valurile mangaindu-ne gleznele si razele lunii imbracandu-ne in argint vechi.TOT CE A FOST NU AR PUTEA FI STERS,DAR NICI RETRAIT.

             Ai ajuns sa fii inger pastrat undeva,acolo,departe de toti ceilalti,desi uneori iti intinzi aripile catre pamanteni.Inca n-am reusit sa-ti explic cat de mult ma bucura,cat de mult m aocrotesc aripile tale,falfaitul lor delicat pe care il aud si il simt in noptile albe,cand luna coboara pe malul Dunarii in chip de Chiralina,frumoasa fiica a Brailei,care vine sa caute iubirea risipita printre florile albastre,salciile de arama si barcile negre ale pescarilor.In tacerea adanca a noptii de smoala de aud soapte dulci:

             -Vino,vino,draga mea,sa gasim impreuna margaritarul iubirii!

              Ma trezesc din visul dulce,sunt singura pe banca,doar o raza de argint se joaca in parul meu.Vantul galben al toamnei poarta pe aripile sale o frunza ruginie ce se opreste o clipa si-mi zambeste.Stoluri de ganduri roiesc ca fluturi albi prin mintea mea.Toamna aceasta a fost diferit mai lunga si mai trista,mai neinteleasa si rece, in care tu ai fost vantul,iar eu frunza,tu muzica,eu culoarea...

               Desi am acceptat mult prea usor ca viata este viteza,inca mai sangerez de dorul tau ,desi stiu ca toate cuvintele mele se vor pierde printre zecile de pana acum,va exista mereu o frunza ruginie,pe care sa se scrie concluzia a tot ce a fost:,,pentru cei mai multi eram doi buni prieteni care nu-si gaseau locul pe lumea asta si numai cativa credeau ca stiu adevarul despre noi,dar noi eram singurii care cunosteam adevarul:ca habar n-aveam de fapt ce ni se intamplase...doar ca era ceva destul de frumos si greu de definit.''

               Si inca o data ma las cufundata in ruginiu,tacere de toamna,gust de tacere,stoluri de ganduri,ploaie de doruri.

In cautarea timpului

              Imi vorbesti mie de timp?Nu cunosc acest cuvant care mi-a redat din suferinta lui si mi-a spulberat visurile de odinioara,care m-a facut sa uit totul,sa pierd acele clipe frumoase din viata mea.Sunt furioasa...ma simt rece,tacuta,parca uneori fara suflare.Visez inca intr-o ,,tara" careia vreau sa-i aflu numele.Traiesc intr-o lume inghetata,ma plimb printre constructiile de beton,incercand sa le aflu forma,sa le descopar,dar toate acestea pentru ce daca nu inteleg ce sunt de fapt?Ce am ajuns?Ce am devenit?

                Trebuie neaparat sa scap in vreun fel,sa uit de nepasarea de peste zi,sa impiedic suferinta.Nu mai pot trai asa,nu mai pot trai in durere si rautate,vreau sa pot reveni in trecut,vreau sa devin iar copilul inocent,care avea sufletul pur si luminos,parca rupt din stralucirea soarelui si care stia ce inseamna doar fericirea si zambetul.Ma simt pierduta,neajutorata,lipsita de putere,de viata,mi-e teama,dar incerc sa descopar ceva,dar oare ce?Idealul meu,speranta,idealuri si idei,dar mai presus de toate locul acela,locul meu.Locul Dintai.

                Aceste lucruri ma fascineaza,dau sens vietii mele de prizonier in ghearele sfasietoare ale trecerii timpului.

                                                                                                                                   Incerc sa evadez,sa-mi salvez sufletul din aceasta fortareata a raului,a durerii si a suferintei.De ce nu pot uita de acest cosmar cumplit,in care ma simt lipsita de ajutor,trista,dezorientate,precum in ghearele mortii...imi astept SFARSITUL.Astept inevitabilul moment,confruntarea cu faptele mele savarsite pe pamant.Astept MOARTEA...nu mai imi este teama de acest lucru,sufar destul si regret.Ce clipe dureroase,sfasietoare...timpul mi-a rapit amintirile si sentimentele,acestea se preschimba acum in durere si ura,tristete si singuratate.Doamne,un sange haotic,cald cu o viteza uluitoare imi vajaie capul,simt neputinta cum mi se scurge prin vene...

                   Vreau sa fiu iar copil sa nu fiu nevoita sa-mi arunc papusa.Am pastrat-o acolo,in coltul acela umbros al camerei mele...

                   -Imi pare rau ca trebuie sa renunt la tine,papusa,nu-mi mai esti utila!Te reneg,papusa!Timpul tau a trecut...

                   Am devenit mult prea repede un om matur,am invatat mult prea repede ce inseamna durerea si suferinta.De ce maturitatea s-a instalat atat de repede pe chipul si trupul meu?De ce acum la sfarsit trebuie sa fac socoteala acelor clipe minunate care trebuiau sa ma conduca spre succes...Nu pot intelege unele lucruri acum,nu pot intelege de ce maturitatea preschimba totul in uitare,cum fura cateva momente ale fericirii cerseste cuvinte frumoase si uita sa mai ofera ceva la schimb.Nu vreau sa mai traiesc in acest ,,infern",nu vreau si nu mai permit ca peste mine sa se rasfranga licoarea aceia ciudata,de o nuanta rosiatica care m-a impins mult prea repede spre melancolie...Nu vreau sa mai traiesc in lumea asta ingusta,rece,tacuta.Este o LUME dureroasa din beton si fier,locuri reci,fara suflare,locuri in care ma cuprinde teama si incep sa vars lacrimi grele care se scurg ,,anevoie'' pe obrazul meu alb.

                   Vreau cu totul altceva,vreau sa pot atinge hotare,sa cunosc universuri si lumi diferite care nu cunosc notiunea timpului,locuri unde exista raze de speranta si palcuri de fericire.ACOLO VREAU SA AJUNG.Doresc sa inlocuiesc uitarea cu un gand al iubirii,al implinirii sperantelor un gand al MEU.Eu nu cunosc nemarginitul si nici secretul nu stiu ce-i,dar dorinta arzatoare zboara-n sufletul meu.Aceasta ma impinge spre culmi noi,necunoscute,drumuri noi de viata lunga,unde totul e lumina,incantare,bucurie.Eu imi caut doar chemarea,cred in sentimente noi,dar nu cred in suferinta si alerg spre visuri noi.

                    Ce caut e spirit,poveste sau val.Eu nu cunosc decat minciuna,legi,puterea si locuri reale din sticla si ciment.Aceste lucruri ma-nfioara si ma indeamna sa mai caut si sa sper.Astept acel moment in care ma voi reintoarce la viata mea de COPIL PERFECT,ADOLESCENTA care zambea printre filele de poveste si care plangea la finalul trist al fiecarui roman citit pe furis in ascunzatoarea mea secreta din ,,podul casei''.TIMPUL este singurul LUCRU CONCRET care ne leaga si ne dezleaga pentru moment de lumea reala,ne da sansa sa luptam pentru existenta noastra,sa ne salvam de uitare si sa redevenim iar NOI.Regret acum...ma aflu intr-o lunga perioada de meditatie,in care incerc sa-mi dau seama ce am pierdut.

                    Fiecare dintre noi avem rezervat un bilet la clasa I la trenul vietii.Trenul care nu se opreste niciodata,care primeste calatorii in viteza neavand definitia timpului.Aici toti avem drepturi egale si libertatea de a-si spune propria opinie.Insa nu ma pot compara cu nimeni,sunt MATURUL care dintotdeauna si-a dorit sa atinga PERFECTIUNEA.Am simtit nevoia sa evadez din aceasta calatorie,am vrut sa-mi dovedesc puterea,am vrut sa descopar lumi necunoscute,dar am facut o greseala fatala.Astfel am aruncat biletul de la Clasa I,dar nu REALIZEZ ca ratez unica sansa din viata mea.Dat toate acestea pentru ce?Pentru cateva clipe in alta lume?Poate intr-o lume mai interesanta,diferita de aceasta.Este mult prea greu,nu po intelege.Am gresit deja si trenul vietii nu-mi va oferi a doua sansa,sansa de a deveni o persoana importanta in aceasta lume dura. 

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                Sunt ore,clipe si ani de amintiri uimitoare care ma leaga de acest loc incredibil.Asa  il simt acum,in aceste momente,il simt ca un loc,poate,numai al MEU.Nu am mai fost aici de atata timp...Privirea mea fulgeratoare sorbea acest loc,si ma intreba in nenumarate randuri unde l-am lasat.Buzele mele au rostit de mii de ori acest cuvant,doar eu il uitasem,nu-l mai cunosteam,toate acestea pana la ora aceasta,ora de azi.In inima mea cresc aripi de ingeri,ce bat mult prea intens,trezesc noi sentimente uitate de mult intr-un colt ascuns al sufletului meu.Coltul acela revine cu trairi noi,care ma emotioneaza puternic.Sufletul imi tresalta de fericire,dar oare de ce?Oare pentru ca am redevenit copil,am ajuns in lumea mea,lumea aceasta magica in care nu aveam nicio limita,nu cunosteam suferinta,iar fiecare dorinta imi era desprinsa din carti,fiindu-mi pe loc indeplinita.Astept sa revad acel loc,sa-l aud,sa-l privesc...

                    Este o mica biblioteca din orasul meu,o oaza de speranta...Asa am reusit sa evadez din fortareata suferintei si sa redevin iar copil.Ratacesc printre rafurile pline cu carti,ma plimb prin acest tunel al sperantei,prin castelul efemer al copilariei.Odata eschise portile bibliotecii redevin iar copil,revin in trecut si spulbar suferinta.Aici,in acest labirint plin de manuscrise vechi si tacute sufletul meu vibreaza adanc,conducandu-ma in lumea visului si a implinirii sperantelor...NU VOI DEVENI NICIODATA MATURUL RESPONSABIL,DEOARECE VREAU SA TREC PRIN VIATA ASTA CA PRINTR-UN MONTAGNE RUSSE.Cartile sunt prietenii mei,care nu ma vor parasi nicodata;sunt adevarate personalitati desprinse din cuvinte,care iarta usor si care nu stiu ce inseamna suferinta,lacrima si durerea.

Petreceam ore intregi in acest spatiu mirific inzestrat cu o putere,,benefica''.Ma refugiam aici,de cate ori simteam nevoia si incepeam sa plang cu lacrimi stoarse din mare,diamante ale sufletului meu atunci cand trebuia sa revin in lumea dura in care traim cu totii.Aici gaseam pacea necesara pentru a-mi descatusa sufletul de sentimentele ,,nocive'' care ma cuprindeau in lumea cealalta.

                     Nu pot intelege de ce gasesc atat de usor un loc in care sunt fericita,un loc unde sunt inteleasa si nedreptatita si de ce oare trebuie sa plec din el atat de repede,sa-l parasesc.Le dovedesc ,,prietenilor'' mei inca o data falsa mea identitate.Timpul ma atrage ca un magnet spre lumea aceea diferita,rece,tacuta,care nu exprima nimic,care ofera doar sentimente crude...TIMPUL isi pune amprenta dureroasa asupra mea,ma ia iar prizoniera acelei ,,lumi de tinichea'',fara nicio valoare,fara nicio putere de exprimare.

                     Un suflet de vise si idei semete,o speranta efemera in drumuri se avanta,insa doar licarirea aceia marunta de lumina se observa adanc in sufletul meu...am fost un copil...

Si azi imi aduc aminte tot,intr-un treacat nebun,caci eu fug si incerc sa ma indepartez de tristete,de ceata si frig.Oricum totul a devenit o ruina,intreaga cldire a fost ,,ciupita'' de timp,de vanturi si ploi neincetate.TRAIESC...traiesc din nou cu speranta in suflet ca-ntr-o zi voi pleca din acest infern cu sufletul spre Cer.Acolo voi fi fericita deoarece in existenta mea pe pamant nu am facut decat sa incerc sa ma eliberez din ghearele TIMPULUI.Mai traies cateva clipe pana cand sufletul meu se va ridica la Cer,acolo unde va ocupa Locul Dintai,alaturi de ingeri...

Si azi inima imi ticaie,am uitat unde sunt,ce sunt de fapt,ma simt ca facuta din tinichea...

                                                                                                                                                                                               

Ploaie de aur topit

                Ploua din cer cu aur topit...ploua asa in fiecare seara.Abia acum realizez cat de frumos este apusul soarelui.Mereu a fost asa de frumos sau astazi mi se pare minunat,pentru ca sunt fericita?Atat de cald,atat de duios e soarele care plange cu lacrimi de aur topit si se scufunda tot mai adanc in valurile carunte,in tipm ce eu privesc fascinata spectacolul de asfintit.

                    O feerie de culori inunda cerul:rosu,violet si oranj cu diferite nuante transformandcerul intr-o panza pictata parca de pensula unui pictor celebru.Rasfrangeri rosii se sfarma in licariri maruntecare tremura pe undele linistite ca niste coji de portocale.In valurile reci ca gheata se topeste un bulgare din cel mai pretios metal lasand in urma o aura de poveste.

                     Soarele,lacrima Domnului,cade intr-un somn adanc,ziua se sfarseste,iar umbrele se lasa incet imbracand natura intr-o mantie cenusie.Soaptele tainice ale vantului calator sporesc misterul acestor clipe pline de vraja.Adoarme soarele cu pleoape de raze dulci si totul parca e o fila rupta din cartile bunicii uitate de multi ani pe rafturi prafuite.

                    Simt cum semnul de ramas-bun al soarelui ma patrunde pana cand ma pierd in valuri ca un ghiocel intr-un ocean de zapada,ca un strop intr-o mare de iluzii.                        Incet-incet cerul devine negru ca un ochi intunecat,iar o mana nevazuta presara stele tremuratoare.Undeva,in departare,se vede luna care se pregateste de obisnuita calatorie prin vazduh.Urmeaza sa-si reverse linistita ei splendoare peste intreaga fire.Contemplu aspectul magic al peisajului invaluit in liniste si intuneric adanc si simt cum o stea ma atinge delicat cu genele.