Liniste,va rog!

           Este intuneric.Ma simt pierduta in imensitatea definitorie a camerei mele,ratacind in labirintul necunoscut in care sunt constransa de o putere fantastica care nu doreste sa ma elibereze in linistea si banalitatea,,zilelor mele''.Ratiunea se zbate intr-o nota de luciditate,clara,simetrica,regasindu-se in amintirile perfecte ale trecutului.
             Privesc nedumerita forma picaturilor de ploaie ce ,,alearga'' grabite,ametite de frigul de afara .Se adapostesc timide pe fereastra camerei mele,acoperita de cenusa fina-neagra, suferinta a sufletului inchis in capsula singuratatii.;se lasa privite doar de ochii mei calzi si linistiti in noaptea adanca de noiembrie.
              Memoria mea isi aminteste sa asculte fiecare picatura de ploaie,sa o priveasca;aceasta sopteste secrete degeaba,innebunite cautand pe cineva sa le auda povestea lor inainte ca ele sa ,,strapunga'' cu hotararea lor pamantul...
               Aminteste-ti sa asculti ploaia...

            Este pre multa tristete in camera asta stramta,pavata de culori contrastante-luminata foarte slab,doar de lumina lunii.De aceea pasesc in intunericul moale si fara vise de afara ,imi infig pasii apasati in asfaltul rece,ud,monoton,tacut.Abreviez visele,comprim trecutul si continui sa-mi plimb trupul trecator prin aer.
               Din cand in cand arunc un zambet si-mi las fiinta prabusita-n mal,apoi continui sa inaintez.Ma uit inapoi cu dezgust si caut debusolata sa ma agat de o ultima frantura ce m-ar putea tine treaza de aceasta epava,de acest oras.Intreaga mea vointa s-a risipit in timp si nu mai are puterea sa-mi pulseze in vene adrenalina necesara unui ultim tipat,regret de durere pentru pierderea a tot ceea ce am avut.Nu ma simt nici rau,nici bine,incerc sa-mi abtin ,,excesul de sentimente''care l-am folosit demult pentru a-mi ascunde neputinta.
                 Neputinta de a rosti cuvinte simple,care ascundeau sentimente profunde.Au existat cuvinte nerostite care le-am ingropat pentru totdeauna in cripta amintirilor trecute si din cauza carora nu mai vreau sa sufar.Ceasul arata 9:14,iar ochii mei negri obositi si incercanati refuza sa se linisteasca si se razbuna pe mine pentru tot ce imi e dat sa vad...sa simt,sa ating...
Simturile imi sunt amortite,precum o sezatie de anestezie totala.Nu sunt fericita,dar ma bucur ca nu sufar.Este palcut,este comod,este dureros.Ratiunea mea dobandeste o clipa de luciditate:Amintirile o ajuta sa decida corect.Nu v-a mai suferi;a decis asta.Lasa fericirea sa gaseasca drumul catre fiinta ei.EA nu va mai fi trista,nu incepand de astazi!
                   Iubesc si sufar,zambesc si plang,sper si-mi pierd speranta,doresc si lupt...toate acestea fac parte din mine ...toate ma definesc,ma maturizeaza,si-mi dau puterea sa merg mai departe.

                  Ma intorc,indreptandu-ma catre camera mea.Simt ca am nevoie de singuratate,si un somn chinuit. LINISTE,VA ROG!