duminică, 11 martie 2012

Pur si simplu eu!

         Sunt pur si simplu eu!Nu pretind nimic de la nimeni.


Insa,cand vine noaptea si intunericul ma inchide intr-un imens cufar al singuratatii,mastile mele cad pe suprafata  podelei,lovindu-se una de alta.In intuneric,cu totii suntem la fel:fapturi calde,sensibile,inocente sub figura luminoasa si rece a lunii,care ne fixeaza indiferent de cine suntem sau de ce facem in timpul zilei.Cine suntem sau cine pretindem ca suntem?Suntem atât de murdari de minciună, ființa noastră este atât de obosită de praful cu care se acoperă zi de zi, încât am uitat cine suntem. Nu mai știm. Este posibil asa ceva? Trăim prea mult amăgindu-ne, sperând, multumindu-ne cu speranta unor vise de neatins, inimaginabil de îndepărtate de noi, si dorim mereu altceva - altceva care să continue să ne-o hrănească, mereu altceva pentru că nu este niciodată lucrul potrivit. Suntem ,,bolnavi''. De vise. Ne-am rătăcit si am uitat ce vrem cu adevărat...Devenim dependenti de lucruri, de oameni, de situatii pe care nici nu ni le dorim măcar, dar de care avem, cumva nevoie.Suntem dependenti de vise.Viata ar fi prea cenusie,prea stearsa fara ele-fara vise.
            Cateodata...
            Sunt cateodata trista,cateodata vesela.Sunt clipe, nesfarsite parca,in care zambesc constant si sunt fericita si nopti in care obrajii sunt patati de lacrimi.Cateodata port surasul in vene,in piele,eman o stare perfecta de bucurie si buna dispozitie,insa vin uneori momente in care  si un simplu cuvant, un fapt, poate darama intreg castelul de zambete. Cateodata visele imi par aproape, sunt  optimista iar cateodata imi pierd orice speranta. E atat de mica distanta dintre “posibil” si “imposibil”!
Recunosc.Sunt uneori atat de puternica,icat simt ca pot face orice,ca nimic nu este irealizabil;si alteori sunt prea dezamagita,prea fara,,speranta''.Sunt agitata, sunt sensibila, sunt nelinistita, imi doresc sa stiu prea multe lucruri.Sunt curioasa, foarte curioasa, as planui fiecare minut din viitor.
Uneori sunt geloasa,grabita,egoista,incapatanata,ma incurc singura printre zeci de ganduri.Imi doresc mereu sa pot citi gandurile oamenilor,sa nu fiu mintita,sa fiu mereu puternica!Insa uneori obosesc.Ma obosesc lucrurile ce imi par imposibile,zilele triste si intunecate,in care ma simt singura.Ma obosesc zilele care trec fara sa se intample nimic special;le urasc si imi doresc sa incerce sa se ascunda  si sa nu ma mai faca sa sufar.Constat ca sunt prea multe stari si prea multe sentimente ce-mi invadeaza intreaga fiinta!
Uneori sunt sincera si deschisa, alteori ma inchid in mine si ma mint.Ma mint ca totul merge bine,ca eu sunt bine...Ma mint si ma ascund de ceea ce ar trebui sa infrunt!Mi-e teama,dar acest moment trece,imi revin,respir aerul rece ce mi se instaleaza in gat,si nu uit sa zambesc!Reusec sa depasesc aceste perioade nefericite in care nu imi inteleg reactiile.Eu sunt  singura care isi incurca drumul! Pentru ca asa cum il pierd, asa il si regasesc.
Uneori am prea multa incredere, alteori nici macar in mine.Cateodata am nevoie de linsite,alteori de cea mai buna prietena care sa ma asculte sau de multa lume in jurul meu.Uneori sunt hotarata si stiu exact incotro sa ma indrept. Alteori sunt debusolata, ma ratacesc, ma pierd de tot. Alteori ma cuprinde teama si simt ca nu mai pot sa lupt, sa iubesc, sa iert si ma opresc, ma inchid in mine si plang ...
                   Sunt asa cum sunt, sunt cate putin din toate. Nu sunt perfecta dar tot ce fac, fac pentru ca cei din jurul meu sa fie fericiti, sa ii vad zambind mereu. Mi-e uneori deajuns zambetul lor pentru a fi si eu fericita. Uneori ma gandesc mai mult la binele lor decat la al meu. Uneori imi doresc atat de mult sa fie totul bine, incat exagerez si dau gres si fara sa vreau poate ca ii supar pe cei pe care ii iubesc. Uneori fac lucrurile pentru ca trebuie si nu pentru ca imi doresc. Cateodata ma satur sa fiu eu cea mai buna, cea mai intelegatoare, sa dau tot si sa nu primesc nimic, dar nu pot fi altcumva ... oricat asa incerca ...
Nu! Nu sunt perfecta ... am si calitati, am si defecte ... 
Sunt pur si simplu eu! Nimic mai mult!
                                             "Gandurile senine ma fac fericita, dar – vai! – cat de repede recad in griji obsedante, care-mi strica tot cheful! Dupa care imi amintesc vreun moment de furie, si atunci incep din nou sa ma enervez si sa ma umplu de amaraciune; apoi mintea mea decide ca a sosit momentul sa-si planga de mila, si imediat se instaleaza un sentiment de singuratate. Pana la urma, suntem toti ceea ce gandim. Cealalta problema pe care o genereaza constantele hoinareli ale mintii e faptul ca ajungi sa nu fii niciodata cu adevarat acolo unde esti, faci mereu sapaturi in trecut sau cercetezi curios viitorul, dar ti se intampla foarte rar sa zabovesti in prezent." (Mananca, Roaga-te, Iubeste - Elizabeth Glibert )

vineri, 3 februarie 2012

Amân şi ignor. Uit şi fug...

            Vreau să cred din toată inima că totul va fi bine, că eu voi fi bine; dar nu mai am vlagă în mine. Respir doar ca să trăiesc şi zilele nu ştiu cum zboară. Somnul încerc să-l prelungesc cât pot de mult doar să nu mă trezesc şi să dau piept cu gândurile şi sentimentele din mine. 
Amân şi ignor. Uit şi fug.
Am auzit ca speranta moare ultima si vorbele astea rasuna undeva in subconstientul meu sau chiar daca nu o fac tot raman undeva ascunse.Am invatat ca trebuie sa fiu puternica,pentru ca stiu ca lucrurile se vor schimba!Poate că e furtună acum, dar nu poate să plouă la nesfârşit!Cu toate astea e dificil sa suporti suferinta stiind ca daca vrei sa calatoresti in trecut sau in viitor e ca si cum ai sapa o groapa in pamant si ai lasa ca focul de dedesubt sa-ti incedieze prezentul.

           Am înţeles că nu totul poate fi planificat, că neprevăzutul are un farmec aparte pe care visătorii îl înţeleg şi îl savurează în tăcere, cu ochii hoinărind imagini ale sufletului, nu ale minţii.
E iarna...Desi imi e greu sa vorbesc si-mi caut inspiratia ascunsa printre lacrimi si frig,vocea din interiorul meu ma roaga sa continui.Ma indeamna sa tastez sentimente ,,preschimbate'' in cuvinte,sa-mi exteriorizez tristetea si sa continui sa lupt!
            Ninsoare...e atat de perfecta pentru ca reuseste sa inghete totul,sentimentele mele de tristete  si dezamagire ,,amortesc''si zac tacute pe podeaua camerei mele.Recunosc.Ma imiedic de ele,le privesc,reusesc sa imi adun forta necesara pentru a pasi in continuare si astfel las in urma amintiri care m-au facut sa zambesc,dar care acum e necesar sa le uit.Sangele cald,haotic care-mi mangaie venele este ,,solidificat'' de un frig,un frig care reuseste sa nu imi raceasca trupul,ci impietreste inima,lasand-o sa pluteasca pe imensitatea alba de zapada.
             Zapada imi inunda intreaga fiinta ca o furtuna de sentimente.Devin confuza si nu inteleg ce se intampla,astfel incat nu reusesc sa ma bucur de evenimentele pozitive si intamplarile extraordinare ce se desfasoara.Ma las patrunsa de amintiri,devin nostalgica,sensibila,reusind sa imbratisez tacerea misterioasa si linistea singuratatii asemeni drumului fulgului de nea.Racorea zileleor de iarna ma apasa,imi ,,sageteaza'' trupul,ma simt din ce in ce mai slabita si rece,ca si cum ar ninge torential asupra mea.Neaua se adaposteste peste sentimente,emotii,memorii,sperante,zambete,inghetandu-le pana in adancuri;imi controleaza pulsul prea accelerat ,dar de fapt il stopeaza pana il opreste.Gheata ma apara de vant,iar zapada imi mangaie ranile dorind parca sa ma consoleze.
            Reusesc sa-ti zaresc privirea.Intreaga ta fiinta este acoperita de ,,cristale albe'',ochii tai albastri lucesc incet si privesc in ,,gol'',insetati de dorinta de cunoastere.Te observ din departare.Desi e iarna,chipul tau imi creeaza un sentiment de liniste,reusesti sa-mi controlezi emotiile,chiar daca nu cunosti adevarul si poate nu-l vei afla niciodata.Articolul se transforma intr-o pagina de jurnal,dar am nevoie sa se intample asta!Poate ca e timpul ca totul sa se sfarseasa,amintirea ta sa nu mai domine prezentul,iar eu sa incep sa uit imaginea fiintei tale.Poate ca ultima farama de speranta a inghetat si s-a pierdut,insa raman nostalgica,cu privirea indreptata pe fereastra,privind dansul fulgilor de nea,lasand in urma amintiri care nu vor sa dispara fara o hotarare concreta.Insa aceasta hotarare este greu de ales! Sa continui sa lupt si sa sper sau sa uit?Imi plac zilele reci,cenusii de iarna.Astfel de zile imi permit sa savurez o autentica stare de melancolie. 
              Niciun raspuns nu se naste,decat atunci cand nimeni nu  mai are nevoie de el,iar intrebarea care-l asteapta... a murit!M-am săturat, m-am săturat de faptul că lucrurile nu merg niciodată strict în direcția pe care o vreau eu. M-am săturat să nu știu nimic despre mine și despre ceilalți, așa că prefer să uit și să mă întorc printre sertarele mele ticsite cu amintiri.
                     E iarna,cand stropi de frig cad peste mine,imbratisandu-mi intraga fiinta!  

duminică, 15 ianuarie 2012

Iubire,inger cu aripile smulse de nebuni...

           Totul pare identic.Si ieri,ca azi,la fel ca maine.Se repeta.Rutina...Ce se schimba?Doar timpul.Sau nici el.Desi trece,mereu in aceiasi directie:inainte!Sau doar asa pare.Nimeni nu-l poate intoarce sau opri.Nimeni nu-l poate intelege.N-are legi!Nu se supune!El e timpul-eternul dusman si aliat al tuturor.Nu sta in loc niciodata chiar daca uneori asa pare.Aparente inselatoare!


            Gandurile nu au somn.Ma intreb de ce le permit sa stea inca acolo,in minte,in intreaga mea fiinta.De cand am zarit chipul tau perfect prin ceata aceea absoluta ce imi invaluia privirea,in interiorul meu s-a nascut o debandada de nedescris.La tot pasul ma impiedic de sentimente sfaramate.Franturi de zambete se catara pe peretii creponati,albastri,reci si tacuti,incercand din rasputeri sa gaseasca iesirea.Pagini rupte de fericire sunt imprastiate pretutindeni.Scrumierele sunt pline de fragmente de emotii si amintiri din care mi-am ,,hranit'' sufletul cu sete.Ma intreb cum de le-am lasat atata timp sa locuiasca acolo si nici macar nu si-au platit chiria.
Am nevoie... Stiu,de o clipa de singuratate si liniste absoluta.As vrea ca toate ideile,gandurile si ,,vocile'' din mintea mea sa taca.Vreau sa fiu invaluita de mireasma intunecata a noptii,sa simt umbrele cum imi imbratiseaza trupul;pentru ca niciodata nu ma voi teme de umbre:ele arata doar ca exista lumina in apropiere.
            Calatoria asta iminenta cu trenul a maturizat-o brusc.Poate ca inca nu a constientizat urmarile rapide si efectele dureroase care au pus stapanire pe imaginatia ei plina de sentimente contradictorii acum.E confuza.Penduleaza intre stari si amintiri care inca o ,,bantuie'' si o determina sa fie indecisa.A obosit!Poate din cauza asta se va opri sa alerge dupa fericire!E hotarata!Vrea sa se schimbe! Nu vrea sa mai sufere,pentru ca nu mai poate!Are nevoie de un strop de luciditate si precizie pentru a-si crea o noua strategie.Nu e hotarata sa uite imaginea lui;pe care nu a avut ocazia sa il cunoasca.Vrea doar sa devina un pic mai matura decat e.Sa nu mai sufere din lucruri banale.
              Statea stinghera,intr-un colt ticsit de suferinta al compartimentului care trebuia sa o duca la destinatie:inapoi in orasul plin de griji si responsabilitati.Privea cum picaturile de ploaie tresar nedumerite pe fereastra,in intunericul adanc.Nu se putea concentra la nimic,nici macar la un nesemnificatif joc de carti.Era nedumerita.Nu reusea sa inteleaga daca visa sau plutea in realitatea dura.Aerul rece ce patrundea prin geamul intredeschis i se juca prin par,vrand parca sa o consoleze.Privea absenta in jur.Se simtea detasata,aproape imateriala.Ceilalti calatori traversau culoarul intr-un ritm alert,cu umbrele strident colorate care-i sagetau privirea.Poate fugeau de ploaie( care nici macar nu ii atingeau ),sau doar de ei insisi.Ea era imobilizata de o putere misterioasa pe scaunul de langa fereastra,incremenita ca o statuie.Parca toate simturile fizice ii erau amortite,transferate in plan emotional.
               Incerca sa se ascunda de realitate,sa traga cortina in fata fiintei sale,insa amestecul de lacrimi si ploaie de pe obraz,care ii mangaia fata in continuu,precum o cascada,abia daca-l simtea ca pe o furnicatura.Priveste cerul cu ochii rosii,care au plans suferinta ei eterna;isi ridica ochii catre norii plumburii.Parca toata greutatea lor atarna pe umerii ei.Durerea lor o invada prin toti porii fiintei sale.Era asemenea ploii,sufletul ei geaman.
               Chiar daca e trista nu uita sa-si adune vointa si sa-si aminteasca ca:Viata trebuie traita!Trebuie sa priveasca mai departe de aparente:sa iubeasca si sa fie iubita.Sa isi ceara scuze atunci cand greseste si sa ierte atunci cand ii este gresit.Sa nu aiba regrete.
RAZI!DANSEAZA!DISTREAZA-TE.Pentru ca traim doar o viata.Si la final iti vei da seama pur si simplu ca nu mai e timp.


P.S.         In concluzie:
              -Voi ruga timpul sa ma ierte,pentru ca nu am facut altceva decat sa-l pierd.Vom servi impreuna o cafea si la nevoie ii voi adauga somnifere in ea.Va adormi usor si ii voi sufla peste gene cu praf de dorinte.In zadar.Chiar si-n vis,o sa-si intinda falnic aripile,si-o sa zboare spre neant.O sa ma paraseasca cu nepasare.
               Astazi,o sa plec.O sa fug mancand pamantul.O sa fug de mine,de tine,de gandurile mele stupide care se invart aiurea prin minte.O sa fug de ,,nenorocitul'' de parfum care imi lasa amprente pe suflet cu degetele-i aromate.O sa-mi cumpar o umbrela sa ma protejeze de ploaia acida a miresmelor tale.
             Si stiu ca, in cele din urma, voi reusi!